Nimeni nu-şi va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete.
•Gabriel Garcia Marquez - ultima scrisoare din “veacul de singurătate”.

marți, 16 aprilie 2013

SALATA DE ICRE FIERTE PE ABUR SAU ”SALATA DE ICRE SPECIALITATEA GHEREA”

Această metodă de preparare a unei foarte delicioase salate de icre, este mai puțin cunoscută. Eu o știu de la mama mea. Mama doar așa prepara salata de icre, numai din icre proaspete, atunci cand tata mergea la pesciut (mai mult ca însoțitor, decât  ca pescar) împreună cu vecinul și prietenul său pictorul și profesorul Costache Radinschi.

Mai târziu, pe la începutul anilor 60, când eram elevă prin clasa a VI-a, a VII-a, în cadrul orelor de ”Lucru manual”, o dată pe lună făceam ”Gospodărie”. În timpul acestor ore am învățat să facem  printer alte delicioase aperitive, salata din icre de scumbie sărată, care pe atunci era foarte ieftină și era nelipsită din  alimentara unde se vindea din butoaie de tablă. Vânzătorii le cunoșteau care erau cu lapți și care cu icre, așa că dacă îl cunoșteai pe vânzător, sau dacă era unul amabil, îți puteai alege scrumbii doar cu icre, de exemplu.

Octavian Stoica, în cartea sa ”De-ale gurii din bătrâni”,  descrie cu binecutu-i talent, această metodă de preparare a icrelor, chiar în primul capitol.

<ăcea mare haz memorialistul Victor Bilciurescu pomenind de un oarecare căpitan Guriță, "un original" (!), care "lua trenul spre Ploiești, cobora în gară, lua o salată de icre, vestită în restaurantul gării Ploiești, specialitate "Gherea", și se înapoia la București, ceea ce făcea să cheltuie aproape unsprezece lei clasa I-a dus și întors, ca să mănânce între două trenuri o salată..." Se pare însă că nu-i era drumul degeaba, căci Gherea nu era numai un intelectual subțire, ci și "un prinț al bucătăriei românești", asa cum a încercat să fie, dar cu ghinion, Caragiale, în altă gară, ce-i drept, adică la Buzău.>>

Iată rețeta, descrisă de Octavian Stoica și ilustrată de mine:

<<Alta era salata cu pricina, de icre rosii de crap: icrele proaspete se spalau si se curatau de pielite, li se dadea sare si se puneau intr-un castron de table
 
deasupra unei cratiti cu apa fierbinte,
 
ca sa se-nroseasca,
 
dupa care se frecau incet si indelung cu untdelemn de masline, din belsug, cu zeama de lamaie cat cuprinde, cu piper negru rasnit
 
si cu putina ceapa de apa, din cea dulce, tocata ca pasatul.
 

Si-as mai zice eu - care stiu si pretul tuicii, cand e rece si bauta dintr-o data - noroc, si gata,
"Paharutu-i cat un cui,
Cat il pui la gura, nu-i",

ca nu-s la locul lor salatele de icre de peste de balta decat mancate cu paine neagra, calda, luata de la gura cuptorului si rupta in patru, cu palmele. Asa! >>

 

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu